Ce este evaluareapsihologică clinică?

„Nu stă locului un minut la ore, dar la Lego se concentrează două ore!” Sună familiar? De cele mai multe ori, părinții ajung la o evaluare clinică după o perioadă lungă în care nu au știut exact ce se petrece. Ceva din ziua copilului este mai greu decât ar trebui (nu se poate liniști, se îngrijorează permanent sau diminețile au devenit o luptă), iar explicațiile primite până acum se contrazic între ele.

Evaluarea psihologică clinică este, practic, un răspuns atent la această nesiguranță. Este o investigație structurată, realizată de un psiholog cu drept de liberă practică, a felului în care funcționează copilul în domeniile care contează: gândire, învățare, atenție, emoții, comportament și relațiile cu ceilalți.

De unde pornește o evaluare?

O evaluare bună nu este un set fix de teste, aplicat la fel fiecărui copil. Ea pornește de la o întrebare de referință, adică lucrul concret pe care tu, școala sau medicul copilului vreți să îl înțelegeți. Spre exemplu, „De ce nu poate sta liniștit la lecții, dar se concentrează două ore la Lego?” este o întrebare de referință. La fel și „Dispoziția ei scăzută este cauza notelor în scădere sau consecința lor?”.

Tot ce urmează este ales ca să răspundă la acea întrebare. De aceea, doi copii de aceeași vârstă pot fi evaluați cu instrumente destul de diferite. Tot de aceea, tariful nu poate fi stabilit corect înainte de prima discuție.

Ce se evaluează, de fapt?

De regulă, o evaluare clinică acoperă mai multe domenii, în combinația pe care o cere întrebarea. Iată care sunt cele mai importante:

• —Cum raționează copilul, cum înțelege ce i se spune, cum gândește vizual-spațial, cât poate ține în minte în același timp (memoria de lucru, un fel de memorie RAM a creierului) și cât de repede procesează informația. Pentru aceste abilități cognitive se folosește, de obicei, un instrument precum WISC-V.
• —Cât de bine își menține concentrarea, păstrează instrucțiunile în minte, își planifică, începe și termină sarcinile și își controlează impulsurile (adică atenția și funcțiile executive).
• —Cum învață informația nouă, cum o păstrează și cum și-o reamintește (învățarea și memoria).
• —Cum înțelege și cum se exprimă (limbajul), inclusiv dificultățile subtile de înțelegere care se ascund în spatele unei vorbiri aparent fluente.
• —Cum stă cu anxietatea, dispoziția, iritabilitatea, relațiile cu ceilalți și stima de sine (funcționarea emoțională și comportamentală). Aici se folosesc scale precum BASC-3, completate de tine și, cu acordul tău, de profesori.

Alături de teste, există trei surse de informație la fel de importante. Prima este istoricul detaliat de dezvoltare, pe care îl discutăm împreună. A doua este observarea copilului în timpul ședințelor: felul în care reacționează când o sarcină devine prea grea spune, de multe ori, mai mult decât scorul. A treia sunt informațiile de la școală.

Cu ce diferă de evaluarea psihoeducațională?

Cele două se suprapun și, de multe ori, un singur raport le acoperă pe amândouă. În linii mari, evaluarea psihoeducațională este orientată către clasă: de ce îi sunt grele copilului cititul sau matematica și ce ar trebui schimbat în predare. Evaluarea clinică este orientată către dezvoltare și starea emoțională: dacă există o tulburare de neurodezvoltare sau o problemă de sănătate mentală, cât de semnificativă este și ce tratament se recomandă. Când un copil are atât dificultăți școlare, cât și suferință emoțională (și se întâmplă des), varianta potrivită este o evaluare combinată.

Ce primești la final?

Un raport scris, care prezintă profilul copilului în scoruri standard și ranguri percentile, cu descrieri în cuvinte simple. Raportul conține și o formulare clinică, adică explicația felului în care piesele se leagă între ele. Diagnosticul apare atunci când dovezile îl susțin, iar când nu îl susțin, raportul spune explicit acest lucru. Recomandările sunt împărțite în ce poate face familia, ce ar trebui să facă școala și ce necesită trimitere către medicul pediatru, psihiatru, logoped sau terapeut ocupațional.

Înainte de raport, ar trebui să existe o ședință de feedback, în care rezultatele îți sunt explicate față în față, în cuvinte obișnuite, cu timp pentru toate întrebările tale. Un raport care ajunge pe e-mail fără această discuție și-a făcut doar jumătate din treabă.

Și dacă îți este teamă de rezultat?

Mulți părinți amână evaluarea pentru că se tem de ce ar putea afla. În practică, cel mai des urmează ușurarea. Incertitudinea apasă mai greu decât informația. Nu de puține ori, copiii știu deja că ceva le este mai greu decât colegilor și au ajuns, în tăcere, la concluzia că nu sunt suficient de deștepți. Să afle, corect, că dificultatea lor are un nume și un set de soluții este, de obicei, cel mai bun lucru care li s-a întâmplat în tot anul.