Copilul tău intră în cabinet convins că urmează un examen. De cele mai multe ori, iese surprins. Iată ce presupune, de fapt, ziua evaluării, ca să i-o poți descrie corect.
Ce îi spui înainte?
Spune-i ceva simplu și adevărat. Spre exemplu: „Mergem la o psihologă care va afla ce fel de gândire îți este ușoară și ce îți este mai greu, ca școala să nu mai fie atât de obositoare. Sunt puzzle-uri și întrebări. Nu ai nimic de învățat și nu se dau note.” Atât este suficient.
Ce să nu faci: să prezinți întâlnirea ca pe o ieșire-surpriză, să promiți că „va fi distractiv” sau să îl lași pe copil să afle scopul abia în cabinet. Copiii care simt că au fost păcăliți devin reticenți, iar un copil reticent obține scoruri care îl subestimează.
Cum arată cabinetul și cum decurge ședința?
Un cabinet liniștit, o masă, două scaune și materialele de testare puse deoparte. În primele zece minute vorbim despre cu totul altceva (școală, fotbal, orice îl pasionează pe copil), pentru că relația cu el nu este o politețe. Este o condiție pentru rezultate valide.
Apoi urmează sarcinile: răspunde la întrebări cu voce tare, aranjează cuburi sau imagini, reține șiruri de numere, descoperă tipare, citește cuvinte și texte, scrie corect cuvinte, redactează un scurt text, face câteva calcule. Fiecare sarcină durează câteva minute. Unele sunt cronometrate, altele nu. Varietatea îi ține pe cei mai mulți copii interesați mai mult decât s-ar fi așteptat.
Pauzele apar oricând este nevoie: apă, o plimbare, câteva minute de nimic. Pentru copiii mai mici, putem împărți activitatea în două dimineți, în loc să insistăm cu o singură ședință lungă.
De ce devin sarcinile prea grele?
Fiecare subtest continuă până când itemii (întrebările sau sarcinile) devin prea grei pentru copil. Este intenționat: scorul se calculează în funcție de locul unde se află „plafonul”, așa că fiecare copil, inclusiv cel mai capabil, trebuie să ajungă la itemi pe care nu îi poate rezolva. Spune-i copilului dinainte acest lucru. Spune-i, de asemenea, că nu îi voi spune dacă un răspuns a fost corect. Nu pentru că este un secret, ci pentru că feedbackul i-ar influența răspunsul următor. Copiii acceptă ușor asta dacă știu dinainte. Nepregătiți, o trăiesc ca pe un eșec.
Unde stau părinții?
Aproape, dar nu în cabinet. Administrarea standardizată o cere și, în plus, copiii lucrează de obicei mai liber fără un „public” pe care vor să îl impresioneze. Cu copiii foarte mici sau foarte anxioși ne adaptăm. Separat, voi avea cu tine o ședință mai lungă pentru istoricul de dezvoltare (sarcina și nașterea, achizițiile timpurii, limbajul, sănătatea, istoricul școlar, contextul familial). Este una dintre cele mai valoroase părți ale întregii evaluări.
Ce aduci și ce faci după?
Adu ochelarii sau aparatul auditiv, dacă le folosește, o gustare și apă, precum și rapoartele anterioare, evaluările de la școală sau planurile educaționale existente. Somnul obișnuit și micul dejun contează mai mult decât orice altceva ai putea face. Dacă în ziua respectivă copilul este bolnav, reprogramează. Testarea unui copil cu febră produce cifre pe care nu le poate folosi nimeni.
După ședință, păstrează lucrurile simple. Un „Cum a fost?” și apoi schimbarea subiectului sunt suficiente. Rezistă tentației de a-l întreba ce întrebări au fost sau cum s-a descurcat: copilul nu știe și nici nu are cum să știe. Rezultatele le afli tu, la ședința de feedback, iar cât și în ce cuvinte e bine să îi spui copilului discutăm separat.
Ziua evaluării este o discuție lungă și variată, unu la unu, cu puzzle-uri. Spune-i copilului adevărul, dă-i micul dejun și așteaptă-te să iasă spunând că a fost în regulă. Succes!