Monica Bolocan, psiholog

De ce nu trebuie să te temi de eticheta„cerințe educaționale speciale”?

7 minute de lectură

Aproape fiecare părinte ezită în acest punct. Ți s-a spus că copilul ar putea avea cerințe educaționale speciale, iar cuvintele cad greu. Sugerează un drum separat, așteptări mai mici, un cuvânt lipit de numele copilului într-un dosar. Merită să fim limpezi despre ce face, în realitate, acest termen.

Ce înseamnă SEN, administrativ vorbind?

În sistemul britanic, un elev este înregistrat ca având SEN (cerințe educaționale speciale) dacă are nevoie de un sprijin suplimentar sau diferit față de ce oferă școala în mod obișnuit. Aceasta este toată definiția. Descrie ce va face școala, nu ce poate deveni copilul. Într-o școală tipică cu curriculum britanic, aproximativ un elev din șase ajunge, la un moment dat, în registrul SEN, deseori pentru un singur an, cât timp se lucrează pe o dificultate anume.

De ce se tem părinții și ce este, de fapt, adevărat?

01„Îl va urmări toată viața.”Nu îl va urmări. Statutul SEN este revizuit și eliminat atunci când nu mai este necesar. Nu apare pe diplome, în dosarele de admitere la universitate sau în vreun document văzut de un angajator.
02„Profesorii vor aștepta mai puțin de la ea.”Efectul obișnuit este exact invers. Profesorii coboară așteptările atunci când un copil capabil are rezultate slabe în mod repetat și nimeni nu știe de ce. Atunci apare în discuție „nu se străduiește”. O explicație corectă ridică așteptările, pentru că face progresul posibil.
03„Ceilalți copii îl vor trata altfel.”Colegii știu deja cine are greutăți la citit. Ce nu știu este de ce. Sprijinul oferit firesc, ca una dintre multele ajustări obișnuite dintr-o clasă, atrage mult mai puțină atenție decât un copil care eșuează vizibil în fiecare săptămână.
04„O va folosi ca scuză.”În anii mei de evaluări nu am întâlnit copilul care să se bucure că poate renunța la efort. Am întâlnit însă mulți copii care se străduiau de două ori mai mult decât ceilalți, în tăcere, și ajunseseră la concluzia că sunt „proști”.

Ce se întâmplă dacă aștepți?

Aceasta este partea care merită toată greutatea pe care părinții o dau etichetei. Un copil care nu primește sprijinul potrivit nu rămâne pe loc. Rămâne tot mai mult în urmă, iar dificultatea capătă un al doilea strat: anxietate față de lecții, evitare, uneori furie sau refuzul de a merge la școală. Acest al doilea strat este, de obicei, mai greu de tratat decât problema inițială. Când familiile ajung la evaluare abia în clasa a IX-a sau a X-a, lucrăm adesea cu patru ani de convingeri acumulate despre sine, nu cu o dificultate de citire.

Ce îi spui copilului?

Ceva scurt, adevărat și fără dramatism. Spre exemplu: „Creierul fiecăruia se descurcă mai bine la unele lucruri și mai greu la altele. Aflăm exact la care, ca școala să nu mai fie mai grea decât trebuie. De aceea ai voie să tastezi în loc să scrii (sau primești timp în plus).” Copiii primesc bine această informație. Ce primesc prost este o discuție în șoaptă, în spatele unei uși.

Nu uita

Eticheta este o cheie, nu un verdict. Îi deschide copilului accesul la sprijin, la dovezi și la ajustări și poate fi „predată” înapoi când nu mai este nevoie de ea.